Din cauza defrișărilor masive, la nivelul global, suprafețele forestiere s-au redus de la cca. 9 mld. ha in antichitate – până la doar cca. 4 mld. ha in prezent, cu consecințe foarte grave la nivelul bilanțului hidrologic, de accelerare a eroziunii solului, degradare a solurilor sau climei. Alte consecințe includ scăderea resurselor de biomasa lemnoasa, modificarea peisajelor, reducerea biodiversități. Unele țări duc politici de reîmpădurire, astfel mărind suprafețele forestiere (de exemplu, în Germania 41% din teritoriu este acoperit cu păduri în prezent fata de mai puțin de 25% in anii 50).

In ultimii 10.000 de ani, acoperirea cu păduri a planetei s-a diminuat cu o treime prin defrișările ce făceau loc terenurilor arabile, pășunilor sau așezărilor omenești. Deși aceasta evoluție continuă, pădurile tropicale diminuându-se anual cu circa 17 milioane de hectare de teren, cererea fata de bogăția ei principala – lemnul – este mare si într-o permanenta creștere. Intre timp, devine, însă, clara necesitatea de a conserva pădurile, prin recunoașterea rolului determinant al acestora în conservarea condițiilor climaterice, stabilizarea terenurilor si a resurselor de apa, și în asigurarea diversității biologice.

In funcție de procentajul real de împădurire, distingem:

• țari cu păduri suficiente (in Asia, Oceania, America Centrala);
• țari cu păduri relativ puține dar încă in limita de echilibru ecologic (in Europa si America de Nord);
• țari extrem de sărace in păduri (in Africa Tropicala, Australia).

În general, starea cea mai apropiata de optimul ecologic o are America de Sud, fiind continentul cu cel mai mare procent de păduri (46,7%).  In Africa, defrișările au luat proporții critice, în special în Algeria, Egipt, Africa de Sud. Foarte afectata a fost Sahara, care din o zonă fertilă, parțial împădurita, a devenit un vast desert. In Ghana, Nigeria si Kenya se despăduresc zone imense pentru a face loc culturilor agricole. O regiune serios afectata este Republica Malgașa, în care toate pădurile de pe ramura vestica si nordica au dispărut, ducând la dispariția unor specii de păsări necunoscute in alte părți ale lumii. Singura parte a Africii relativ bine păstrata, cu un potențial forestier apreciabil, este zona ecuatoriala (Zair, Gabon, Nigeria, Congo).

In Asia, pe locul pădurii de odinioară s-a instalat desertul (Hindustan, Iran, Arabia, Siria). Tăblițele de lut babiloniene descoperite la Marea Moarta vorbesc de bogate culturi de cereale, livezi cu pomi fructiferi, podgorii, păduri de cedrii, care ocupau un areal continuu din Munții Taurus (Turcia) pana in Munții Libanului, Amanului (Siria) si Ciprului. Tăierea masiva a cedrilor a condus la dispariția speciei. Astăzi exista in Liban o modesta rezervație cu cedrii.

La fel de puternic a fost impactul și în Extremul Orient. Cele mai mari distrugeri au avut loc în China, în bazinele fluviilor Huanhe și Iantzi.

În America de Nord, deși pădurea a fost bine conservată până la venirea coloniștilor (sec. 18), ea a suferit cea mai rapidă și cea mai violentă transformare din istoria omenirii. Pădurea a fost afectată atât de grav, încât din 382 milioane ha au mai rămas doar 311 milioane ha, din care 216 milioane ha sunt productive, 6 milioane ha sunt în rezervații si 89 milioane ha sunt păduri degradate.

În America de Sud, defrișările au fost de o intensitate neuniformă, in funcție de gradul de accesibilitate și direcția de propagare a presiunii demografice. Cea mai afectată zonă a fost Brazilia răsăriteana, dar și Columbia și Chile. Pădurea amazoniană tinde și ea să fie distrusă din cauza mijloacelor de transport – marea magistrală amazoniană.

În Europa, despăduririle s-au produs mai lent, dar „moartea pădurilor” aici este poluarea. Tăierile, distrugerile neraționale nu conduc numai la pierderea pădurilor, dar și la pierderi materiale, pierderi de vieți omenești, cum s-a întâmplat in nordul Italiei, unde, din cauza defrișărilor, inundațiile au avut efecte devastatoare.

În România, pădurile ocupa o suprafață totala de cca. 6,2 milioane ha, reprezentând 26% din suprafață totală. In vremurile preistorice, acestea ocupau 70-80% din suprafață tarii, fapt pentru care in anul 1526, când sultanul Soliman Magnificul a repurtat victoria de la Mohacs asupra armatei ungare si a ocupat Buda, nu s-a încumetat sa ocupe și țările românești, deoarece erau bine aparate de munții cei mai abrupți si de pădurile cele mai greu de străbătut – ”codrul frate cu romanul”.

În Republica Moldova, conform datelor oficiale, fondul forestier național constituie 13,2% din teritoriul țării. Dispersarea și fragmentarea resurselor forestiere, repartizarea lor neuniformă pe teritoriul țării constituie un factor negativ pentru exercitarea influențelor eco-protective benefice asupra mediului înconjurător, crearea condițiilor confortabile de trai pentru populație și asigurarea cu produse lemnoase și nelemnoase.

Republica Moldova dispune de 49,2 mii ha de vegetație forestieră din afara fondului forestier, ceea ce constituie 30,7 mii ha de perdele forestiere de protecție (câmpuri agricole, drumuri, râuri și bazine acvatice etc.) și 18,5 mii ha de alte tipuri de vegetație forestieră (spații verzi, plantații de arbori și arbuști etc.). Majoritatea terenurilor cu vegetație forestieră nu sunt amenajate și gospodărite în baza unor proiecte și planuri justificate și argumentate. Gospodărirea se face cu încălcări ale tehnologiilor silvice și fără a respecta exigențele ecologice și silvice.

În Moldova, indicele de acoperire a teritoriului cu păduri a evoluat pe parcursul a ultimelor două secole de la 30% – până la circa 6% (anul 1918), urmând ca în perioada postbelică să fie parțial recuperat până la 11,4% (Fig. 1). Indicatorul respectiv este mult sub media europeană (circa 30%), fiind aproape de sarcina pe termen mediu, stabilită printr-un șir de documente naționale de politici și strategii (15%). În consecință, se înregistrează intensificarea proceselor de eroziune a solului și de alunecări de teren, de schimbare nefavorabilă a regimului hidrologic, aridizare continuă a condițiilor de mediu. Pădurile reprezintă principalul element în asigurarea echilibrului ecologic în acest spațiu geografic.

Astfel, problema conservării și dezvoltării durabile a pădurilor existente, precum și extinderea terenurilor forestiere prin împădurirea de noi suprafețe nepotrivite pentru utilizări agricole, constituie o sarcină de interes național. Extinderea terenurilor forestiere este o sarcină de interes național